2014-11-11

Picnic cu părintele Ghermănuță

Bucătărie literară
hribi
Hribi
Calistrat Hogaș, aflat în călătorie ”În Munții Neamțului”, singur, călare pe iapa ”Pisicuța”, poposește, dar nu are ce mânca. Norocul îi aduce în cale un călugăr, părintele Ghermănuță de la schitul Nichit. Călugărul fusese la cules hribi.
- Da nu mi-i vinde și mie câțiva dintr-înșii, dragă părințele ?... 
- Da, mă rog, poftiți, iaca; se grăbi să zică călugărul, scoțând traista din gât și punându-mi-o dinainte; iaca, luați cât vă trebuie, că eu mă pot duce să-mi mai culeg alții și în altă zi.
Și fața călugărului se însenină de bucurie la ideea că poate își răscumpărase pielea cu prețul a câțiva bureți. Ce bureți !... erau niște hribi arămii, fragezi și mici, de-ți venea să-i mănânci de cruzi. 
- Apoi, dacă-i așa vorba, părințele, ia să facem noi colea un foc ca acela și să-i tragem o față de mâncare, să se ducă vestea. Trebuie să știi, dragă părințele, că-s rupt de foame; vin și eu cam de departe ș-am rătăcit pe meleagurile aistea ale sf.-tale; de-aseară n-am pus nimic în gură.  
Și în toată această păcătoasă și nevoiașă stare de lucruri, nota epică nu lipsea... Astfel, când iscusitul meu călugăr, cu un amânar de oțel în formă de scoabă veche, prinse a scoate din vinele mute și negre ale unei cremene reci un izvor de scântei luminoase și când, mai ales, din frunzele uscate și îngrămădite peste iasca aprinsă, începu să se ridice în sus fumul negru și înădușit, mi se păru că stă în fața mea Achates, cel mai mare meșter al vechimii în scăpărat cu amânarul și cel mai iute și îndemânatic alcătuitor de focuri din vreascuri și din frunze uscate al vremurilor de demult... Și cât pe ce să zbor pe aripile nărăvitei mele închipuiri, spre clasice pustiuri arzătoare și gălbii și cât pe ce să înfiripez, din stâncile împrejmuitoare mie, o lume de monștri aeroceraunici, care, din fundul negru al umbrei pădurilor, m-ar fi privit cu ochi încruntați și ar fi rânjit fioros la mine cu gingini vinete și goale !... Și vreascurile n-apucaseră încă să se prefacă în jăratic și hribii nu fuseseră puși încă pe rug, și eu mai că suflasem în gând aproape toate ciupercile din traista călugărului... Și de cumva, pe lângă șoaptele tainice și înalte ale vântului cu frunzele, pe lângă murmurul etern al apelor străvezii cu pietrele peste care curg și trec în calea lor fatală, pe lângă orchestrația aeriană și plină de farmec, pe care o alcătuiesc, în miezul înflăcărat al zilei, muzicanții înaripați și fără de număr ai lui D-zeu, pe lângă atâtea melodii ale văzduhului, izvorâte de pretutindeni din nevăzute harfe eoliene, mai adaugi și "hangul" unison, pe care-l ține, cu glas înalt de trișcă crăpată, sfârâitul hribilor pe cărbuni, apoi vă pot încredința că muzică mai serafimică n-ați auzit !... Și eu cred că, dacă simfoniștii clasici ai vremurilor noastre n-au atins încă nici unul culmea meșteșugului lor, apoi aceasta nu se datorește decât împrejurării că nici unul din ei n-a mâncat ciuperci fripte la umbra pădurilor ! Și hribii, așezați pe spate și cu pântecele-n sus, sfârâiau pe cărbuni, iar măruntul meu călugăr îi presura pe piept cu sare și piper și punea în această îndeletnicire atâta măsură și chibzuială și, fără să-și dea seama, așa își țuguia buzele pe linia întinsă a celor două degete, cu care-i presura, încât ai fi zis că vrea să-i sărute pe toți, de rând. Din când în când, câte un hrib mai puțin răbdător la usturimea focului ridica dintr-un șold, pocnea și, așezându-se iarăși pe cărbuni, sfârâia înainte. 
- Gata friptura, părințele ? întrebam eu de departe, cum stăteam lungit cu fața-n sus, cu capul pe șa în loc de căpătâi și cu degetele amânduror mâinilor încleștate la ceafă. 
- Gata, acu, numai să se mai frigă oleacă, c-apoi cade greu la inimă. Și în privegherea diriguitoare și cu multă băgare de seamă a acestei fripturi anahoretice, nu rareori se întâmpla ca măruntul meu călugăr să-și tragă iute mâna de pe câte un hrib ce nu stătea tocmai cuminte pe jăratic, să scuipe pripit pe cele două degete diriguitoare și să-și scuture în aer mâna de ele, ca și cum ar fi voit să le arunce cât colo, spre a ostoi, cu chipul acesta, usturimea mușcăturii arzătoare a vreunui cărbune mai îndrăzneț. Ba, de multe ori, își aplica singur un fel de autoflagelațiune, pe partea corpului care-i cădea mai la îndemână. 
- Ia seama, părințele, ia seama, strigam eu de departe, ori de câte ori se frigea călugărul; ia seamă să nu mâncăm degete fripte în loc de hribi; azi e sfânta vineri și ar fi păcat, măcar că degetele de călugăr trebuie să fie de post... 
- Nu te teme, domnule, nu te teme; suntem noi deprinși cu de-aistea... Și scuipa călugărul, de parcă descânta de deochi tuturor stihiilor de la cele patru vânturi... Dar în sfârșit friptura fu gata. Și dacă soarele, ce sta să cumpănească dincolo de amiază, ar fi putut, din înălțime, să străbată cu privirea prin desișul întunecos al bolții de umbră ce ne ocrotea de pretutindeni, apoi ar fi văzut întinsă pe rariștea de iarbă înflorită a pământului năframa albăneagră-vânătă a călugărului, soră mai mică în lungime, dar mai mare în curățenie, cu imensul meu prosop; iar pe ea tăbărâți la întâmplare hribii fripți, întocmai cum ar tăbărî o turmă de oi obosite, în popas de odihnă, pe drumul gălbiu și plin de colb; și, după cum de lâna oilor se acață, în treacăt, curnuții și scaii pârloagelor, tot așa se acățaseră cărbunii stinși ai focului de spatele hribilor mei; și dacă ceea ce albea pe la subțiorile scorojite ale fiecărui hrib nu era tocmai sare nemistuită, apoi era, cel puțin, cenușă nescuturată, lucru care totuși nu împiedica pe măruntul meu călugăr de a-și da ifose profesionale de Moschion sau de Labdacus. Oricum, eu mă dădusem pe lângă năframa cu hribi, îmi însemnasem cele patru puncte cardinale ale persoanei mele cu o largă și smerită cruce potrivită împrejurării, îmi luasem pălăria de pe cap și, scuturând, pe cât era cu putință, de cărbuni și de cenușă câte un hrib, îi făceam vânt în pustiul întunecos și flămând al gurii mele. Și poate că, în scurt, aș fi ajuns cu înghițitul la capătul celălalt al năfrămii, dacă nu mă oprea la timp măruntul meu călugăr. 
- Da-ți mai avea oleacă de răbdare, domnule, zise el, mânând înspre dânsul, cu un băț pârlit la capăt, cel de pe urmă hrib ce mai rămăsese răzleț printre cărbuni, poate-om găsi și vreo fărâmătură de pâine. Și cu vârful pârlit al bățului, făcu hribului vânt pe năframă. De la sine se înțelege că pusei strună flămândei și prăpăditoarei mele porniri. Iute și harnic, după cum era și de mărunt, scotoci uscățivul meu călugăr, printre hribii rămași în traistă și scoase la iveală o pâine oacheșă, destul de mare, cu gingini zdrențuroase de amândouă părțile și începută la un capăt; iar când dădui să rup din ea, înțelesei că și o pâine poate avea odiseea și nefericirile sale; fire de lână sure și lungi, luate în hiolă din țesătura moale a trăistii, stăteau acățate de colțurile uscate, țepoase și ascuțite ale ginginilor pâinii, ca de dinții unui darac; fărâmături mărunte și albe de hribi mijeau neclintite de printre adâncurile rupturii aspre a capătului început; iar când prinsei a o bate la spate spre a scutura dintr-însa pulberea măruntă și albă de hribi, o sumedenie de furnici începură a curge de prin toate ascunzătorile pâinii, ca o ploaie neagră și fină și a fugi speriate și nedumerite care încotro...
Rupsei pâinea, dădui călugărului, îmi oprii și mie și începui a mânca. 
- Da o gură de rachiu nu-ți pofti ? mă întrebă călugărul, vârând mâna în sân și scoțând o sticluță potrivit de mare și plină pân' la jumătate cu ceva galben-roș. 
- Și două, părințele. 
- Poftim. Și așezându-se și el lângă năframă, mi-ntinse sticla. Era un rachiu dumnezeiesc. 
- Da strașnic rachiu, părințele, strașnic rachiu ! De unde-l cumperi ? 
- D-apoi că-l facem noi, domnule, nu-l cumpărăm. 
- Mă rog, zisei eu, mai luând o-nghițitură, nu mă poți învăța și pe mine cum se face ? 
- Da cum nu, domnule ? faci ceai rusesc tare, cum se face ceaiul, și după ce se răcește, pui jumătate ceai și jumătate spirt de cel bun, de vin; pui zahăr, cât vrei să fie de dulce, pui inipere, izmă creață, anghelică și coji de portocală, dacă ai, și lași așa de dospește câteva zile, ș-apoi începi a bea din el. Și, trăgându-i și călugărul un gât, astupă cu îngrijire sticla cu dopul, o vârî în sân, își luă comănacul din cap și, punându-l alăturea, începu a mânca cu smerenie și cumpătat, fără grabă, fără pripire, potrivit darului său.
~~~~~~~~ 
Dintre ”rețetele” de bucătărie literară, ai putea să mai citești:
Mâncare de la mama de acasă de Vasile Alecsandri
Petrecere din timpuri de demult de Nicolae Filimon
Prima masă a părintelui Ghedeon la casa lui de Damian Stănoiu

10 comentarii:

  1. nici ca imi puteam incepe ziua mai bine, multumesc Zina! :)
    multumesc pentru masa dar si pentru asa placuta amintire a scrierilor cu miez :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ți-am răspuns ieri la comentariu și acum văd că nu mai este.. Ce ciudat... Spuneam că sunt încântată că mai există și alți admiratori ai lui Calistrat Hogaș.

      Ștergere
  2. Mereu mi-a plăcut "poezia" lui Calistrat Hogaş. Am citit cu plăcere textul de azi şi parcă am văzut cum sfârâiau hribii.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mihaela, în timp ce citeam și scriam, eu le simțeam și mirosul, ba chiar și gustul. Și mi s-a focut o poftăă... ! ☺

      Ștergere
    2. Să ştii că şi mie mi-a trecut ieri prin cap să scriu şi de miros...
      Avem ceva preferinţe comune, tot observ!

      Ștergere
    3. Păi, cam ăsta este mecanismul prin care ne alegem prietenii, și în viața reală, și în cea virtuală. ☺

      Ștergere
  3. Superb, ciupercile sunt mai bune decat carnea, imi plac foarte mult. O seara buna!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ella, să știi că și mie îmi plac mai mult ciupercile decât carnea. Sunt mai gustoase și au toate avantajele cărnii (proteine), fără dezavantajele ei (grăsimi).

      Ștergere
  4. Răspunsuri
    1. Brr ! Unde să mai mergem ? Că bate un vânt rece...

      Ștergere

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !