Supeul, cina de după spectacol (1)

Bucătărie literară

Urmare la O bucătărie model 

D-ra Mars (Anne Boutet), pictură de Aimée
Perlet, din anul 1823, după un tablou de Gérard

În selecția de texte din ”Marele Dicționar de Artă Culinară”, de Alexandre Dumas-tatăl, se află o lungă epistolă adresată lui Jules Janin (jurnalist, scriitor și critic de teatru francez faimos în epoca sa - mijlocul secolului XIX). Pornind de la o masă dispărută azi, ”cina de după spectacol” - supeul, autorul reînvie lumea artei culinare și a gurmanzilor prin intermediul amintirilor, evocărilor, anecdotelor.

Sunt 34 sau 36 de ani de când noi eram în floarea tinereții noastre.
Nu eram nici unul, nici altul gurmanzi, cu toate că era încă epoca cinei de după spectacolele de teatru, epocă pierdută cu desăvârșire astăzi. 

Noi supam destul de regulat, dacă vă mai amintiți, la cele două regine ale teatrului. Mergeam să mâncăm supă cu migdale la regina comediei, domnișoara Mars, sau salată de trufe cu mult piper și ardei iute la împărăteasa tragediei, domnișoara Georges. Ah ! dragă prietene, ce timpuri ! ce-am mai râs la aceste supeuri ! 

După ce d-ra Georges se schimba de costumul de teatru, și după obiceiul marilor actrițe, ea se schimba în fața noastră, părăseam cabina sa și traversam grădina Luxemburg până la locuința ei. Era iarnă și printre crengile desfrunzite se zăreau ferestrele sufrageriei puternic luminate. 

Abia intrați în casă, un aer călduț și parfumat ne învăluia. În sufragerie ne aștepta un castron cu trufe, cam două kilograme, două kilograme și jumătate. Ne așezam imediat la masă. Georges trăgea spre ea castronul, îl răsturna pe un șervet de un alb strălucitor și, cu frumoasele ei mâini regale, înarmată cu un cuțit de argint, începea să curețe trufele cu o îndemânare și o delicatețe infinită. Convivi: Lockroy, un spirit fin și ironic, care mângâia și când ataca; Gentil, redactor la nu știu ce revistă, spirit brutal, neașteptat, prompt; el se lăuda că a fost primul care a spus că Racine era o haimana; Harel, pretinsul stăpân al casei, dar în realitate sclavul d-rei Georges; spirit rapid, fermecător, făcând glume care erau atribuite domnului Talleyrand și care au devenit proverbe; Dumneata, prietene, cronicarul neobosit, care aveați darul de a râde cu bucurie la glumele altora și, în cele din urmă, Eu care, sosind din provincia natală, mă formam în povestire și în dialog în mijlocul acestei pălăvrăgeli fermecătoare, ce nu se întrerupea nici nu lâncezea timp de două sau trei ore, cât dura supeul nostru. 

La domnișoara Mars era altfel. În ciuda vârstei sale, care era apropiată de cea domnișoarei Georges, ea își păstrase, dacă nu o adevărată tinerețe, cel puțin o aparență și o mare nevoie de tinerețe. Domnișoara Mars ascundea în ea două femei foarte diferite: femeia de teatru și femeia din viața particulară. Femeia de teatru, cu ochiul ei mângâietor, vocea simpatică, o grație infinită în toate mișcările; femeia din viața particulară, cu ochiul dur, vocea aspră, gesturi bruște imediat ce era nemulțumită de ceva. Convivii obișnuiți la d-ra Mars erau Vatout și Bequét.

Sursa foto 

Urmează Supeul... (2)