Supeul, cina de după spectacol (2)

Bucătărie literară

Urmare la Supeul, cina de după spectacol (1)

Domnișoara Georges,
portret de François Gérard  

Continuare a epistolei adresate de Alexandre Dumas-tatăl lui Jules Janin (jurnalist, scriitor și critic de teatru francez faimos în epoca sa - mijlocul secolului XIX). Pornind de la o masă dispărută azi, ”cina de după spectacol” - supeul, autorul reînvie lumea artei culinare și a gurmanzilor prin intermediul amintirilor, evocărilor, anecdotelor.

Vatout era bibliotecarul ducelui de Orléans. Se spunea că este o rudă îndepărtată a prințului care îl trata, e adevărat, cu o bunăvoință deosebită; dinspre partea lui, Vatout făcea tot ce putea pentru a lăsa să se creadă acest lucru.
Marea lui pretenție era să treacă drept un om de litere; făcuse o compilație proastă, pe care o numise Conspirația lui Cellamare, și un roman slab, pe care-l intitulase Ideea fixă. Reputația sa, și avea mare reputație în saloane, se baza însă în special pe două cântece foarte cunoscute, unul intitulat Scutul Franței și altul Primarul din Eu. Cel din urmă povestea cu mult farmec cum într-o zi, pentru a scurta drumul, acel primar l-a dus pe regele Louis-Philippe pe o uliță foarte îngustă, mult mai vizitată noaptea decât ziua. Din aceste vizite rămăseseră pe jos vizibile urme mirositoare. Primarul, roșu de rușine, îl ajuta pe rege să le ocolească, spunând: ”Și ordonasem să fie ridicați…”. Aflat în urma regelui, Vatout replica: ”Nu aveți dreptul să faceți asta, domnule primar, au hârtie în regulă !” 

Vi-l amintiți pe Béquet, dragă Janin; Bequét, care, la fel cum Anteu își regăsea forțele când atingea pământul, își trăgea spiritual din fiecare pahar de vin pe care îl bea; Bequét, cel fără respect față de un lucru sacru, paternitate sau divinitate. Relațiile cu tatăl său nu erau altceva decât o continuă înfruntare. În ziua în care tatăl lui a murit, s-a dus ca de obicei să ia masa la Café de Paris; și, cum ținea să urmeze eticheta de doliu, Bequét l-a întrebat pe chelner: ”Pierre, vinul de Bordeaux este de doliu ?!” 

Convivul nostru cel mai fermecător, dar din nefericire cel mai puțin asiduu, era Charles de Mornay. Era un vestigiu al vechii nobilimi, ca și d’Orsay, cu care se asemăna foarte mult. El era în același timp frumos, spiritual și ministru al regelui la curtea Suediei. Nimeni nu povestea mai bine ca el lucruri care nu pot fi povestite. Era un descendent al renumitului Duplessis-Mornay, ministru al lui Henri IV. 

Romieu venea și el să supeze la domnișoara Mars din timp în timp; el se lupta cu spirit boem contra spiritului aristocratic al lui Mornay. 

Supeurile de la d-ra Mars, fără a avea meniuri model, erau bune și delicate; ele aveau un parfum burghez, fără flacăra incendiară a d-rei Georges. Noi, dragă Janin, susțineam cât puteam mai bine școala modernă, pe care d-ra Georges o abordase deschis, iar d-ra Mars cam în silă. 

Amândoi suntem născuți la limita a două secole, la doi ani, cred, diferență: eu în 1802; dumneavoastră în 1804 sau 1805. Rezultă că am putut cunoaște, spre sfârșitul reputației lor, e adevărat, pe cei mai renumiți gastronomi ai secolului trecut. 

Societatea se modelează, în general, după șeful statului. Napoleon nu era un gurmand, dar ținea ca înalții funcționari ai Imperiului să fie. ”Să aveți masa îmbelșugată, spunea el, să cheltuiți mai mult decât veniturile; faceți datorii, eu le voi plăti.” Și, într-adevăr, el le plătea.

Urmează Supeul (3)...

Sursa foto