2015-03-24

Supeul, cina de după spectacol (8)

Bucătărie literară

Urmare la Supeul... (7)

roscoff-franta
Roscoff
În lunga epistolă pe care i-a adresat-o lui Jules Janin, Alexandre Dumas-tatăl folosește evocările, amintirile, anecdotele pentru a reînvia lumea artei culinare și a gurmanzilor. Nu numai atât, dar în încheiere se referă și la istoria cărții de bucate din care face parte această epistolă, după cum urmează.
În urma evenimentelor politice ale vremii sale, scriitorul devine falit și nu poate să rezolve condamnarea la plata a 400 000 de franci decât scriind câte trei volume pe lună, timp de 15 ani ! Iată cauza extraordinarei prolificități literare a lui Dumas-tatăl, peste 500 de volume. Extenuat, după plata datoriei s-a gândit să scrie altceva, o carte pentru amuzamentul propriu, cartea de bucate.
Nu i-a fost, totuși, ușor să o scrie și s-a perindat prin diferite localități maritime, în căutarea unor resurse pentru a-și reface forțele fizice. Așa a ajuns la Roscoff, pe atunci un sat, azi un orășel din nord-vestul Franței, port la Canalul Mânecii.
Autorul a închiriat pentru el și pentru soția lui o casă, de la brutarul din sat. Bucătăreasa lor, Maria, era foarte nemulțumită de locul în care se stabiliseră și afirma că nu se poate trăi în locul acela și că nu are din ce găti nici cina pentru acea seară. Scriitorul ceru ajutorul bărbierului Robineau.
Un sfert de oră mai târziu, Robineau se întoarce cu un pește de trei  sau patru kilograme, șase tulpini de anghinare, o bucată de friptură de vițel și o plăcintă. Peștele era un morun magnific, a costat douăzeci de centime; tulpinile de anghinare erau cât capul unui copil, au fost patru centime toate; plăcinta era un dar din partea domnului Corbière (prieten al scriitorului, journalist, ce trăia la Roscoff șase luni pe an, în sezonul cald). 
A doua zi, Maria mă aștepta. 
- Pentru Dumnezeu, domnule, ce vom face cu toate astea ? 
- Care toate astea ? 
- Astea care au fost aduse pentru dumneavoastră; veniți să vedeți în bucătărie, e ca la hala de pește. 
Am coborât și, într-adevăr, am găsit două macrouri, o limbă-de-mare, un homar și un calcan mare cât o umbrelă. 
- Și ce au zis oamenii care au adus toate astea ?
- Toți același lucru, domnule, ai zice că s-au înțeles. Au spus că ieri au aflat că era cât pe ce să muriți de foame și cum nu vor ca acest necaz să vi se întâmple la Roscoff, fiecare v-a adus ce a putut. 
- Pentru azi, vei prepara calcanul cu unt negru și limba-de-mare cu mirodenii, dar mâine nu vei mai primi nimic fără numele persoanei care trimite. 
Către ora zece, Corbière sosește și dezleagă secretele din bucătărie. Calcanul venea de la bărbierul Robineau, homarul de la domnul Drouet, sculptor în vacanță la Roscoff, limba-de-mare  de la un pictor numit Bouquet, care își petrecea aici cele șase luni de vară, iar cele două macrouri erau de la comisarul marinei. Le-am scris imediat și înainte de ora cinci după-amiază primisem vizita tuturor. Toți erau pescari înrăiți. 
Mai târziu, când toată lumea aflase că după ora patru după-amiază mă duc în grădină, aceștia și alții veneau în vizită și am format un cerc. Am ajuns să cinăm împreună, când la unul, când la altul, în fiecare zi. În locul ăsta, unde totul lipsea la sosirea mea, păreau să-și fi dat întâlnire lucruri comestibile dintre cele mai delicate: pui fragezi, unt proaspăt, piersici parfumate, smochine comparabile cu cele din Marsilia sau din Napoli.
Pentru mine, era, în acest zel de a mă sărbători, ceva care mă făcea să-mi dea lacrimile.
Bărbierul Robineau, în primele zile, mergea să pescuiască noaptea pentru a mă hrăni ziua. După ce se îngrijise o lună de barba mea, l-am întrebat cât îi datorez. Îmi spuse că nu are preț fix, unii îi dau 20 de cenți, alții 40, cei mai avuți chiar 3 franci. Îl întrebai cât îi datorez pentru peștii prinși noaptea. Îmi răspunse că n-o să-l jignesc plătindu-I pentru câțiva pești. 
- Fie, dragă Robineau, atunci o să-ți plătesc ca bărbierului meu de la Paris, 15 franci pe lună. 
- Ah ! Nu, domnule, niciodată nu voi accepta un asemena preț, gândiți-vă numai, eu nu sunt decât un biet bărbier de țară. Dacă-mi permiteți, voi veni altădată, în acest moment mâna îmi tremură atât de tare încât nu pot să vă rad. 
Opt zile mai târziu, plecam pe neprevăzute la Paris. Robineau plângea în hohote.
- Ah ! Dacă aș fi bogat, dragă Robineau, ți-aș trimite două brice din aur masiv… 
Oare de ce în acel moment m-am gândit la tine, dragul meu Janin ? De ce te-am simțit aproape de inimă ?...
Al tău, 
Alexandre Dumas
Sursa foto

Sfârșitul seriei ”Supeul, cina de după spectacol”

3 comentarii:

  1. Ce zicea Maria? Nu avea din ce sa gateasca! S-a convins de contrariul, din belsug. Frumoase gesturi, care ma intreb daca doar intre personalitati se faceau sau era o chestie obisnuita si printre cei mai saraci?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu știu... Probabil că și cei înstăriți și cei sărmani se puteau împărți în două categorii: cei cu suflet și cei fără. Ca și azi. Sigur, proporția contează și ea.

      Ștergere
  2. Aflu noutati inedite despre unul dintre scriitorii preferati! :)
    Zile fericite iti doresc!

    RăspundețiȘtergere

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !