CINA CU VIRGINIA din ”Bucuriile curate ale vieții mele” de Jan Šmid

Bucătărie literară

Cina cu Virginia și leoaica Eileen

Cartea asta nu e Război și pace, nici vreun alt roman vestit. Totuși mie îmi place, fiindcă unele dintre bucuriile vieții eroului sunt și ale mele: viața într-o căsuță simplă în munți, iubirea curată a ființei dragi, tovărășia unui animal fidel (chiar dacă în cazul lui e vorba de o leoaică, Eileen !), plăcerea de a călători ...

Comis-voiajorul Nat Jessel e un bărbat matur, necăsătorit. Virginia e fiica tânără și frumoasă a patronului lui Nat. Ea îl iubește pe Nat, dar nu îl poate scoate din rezerva datorată, probabil, diferenței de vârstă, de instruire și stare materială. În ultimă instanță, se hotărăște să facă ea pasul hotărâtor și merge să-l aștepte în cabana lui de burlac din munți.

...Am intrat și, în prag, am scăpat din mână coșulețul cu provizii.
În fața sobiței încinse stătea Virginia.
- Bine ai venit, m-a întâmpinat ea, aruncând ceva în tigaie. Ai de gând să stai așa o veșnicie ? m-a întrebat Virginia, uitându-se la mine cu un aer nevinovat și totodată plin de curiozitate. Ți-am spus, doar, că o să vin o dată să văd cum e pe aici pe la dumneata.
- Ce faci dumneata aici ?
- Biftec, mi-a răspuns ea cu un aer foarte firesc. Cam cât mănâncă Eileen ? 

Era timpul să încetez să mai casc gura ca un imbecil și să-i spun că Eileen consumă cam trei livre de carne, de care însă nu e nevoie să se îngrijească ea.
Am trimis-o pe Eileen în colțul ei și abia după aceea mi-am dat seama de toate schimbările. Good Heaven ! Perdele la ferestre ! Masa era și ea așternută cu o față de masă curată, iar pe scaune se aflau un fel de pernuțe, ca niște podoabe.
- Îți place aici ? m-a întrebat cu o ușoară ironie.
- Trebuie să mărturisesc că da.
A pescuit de undeva două farfurii nou-nouțe, pe care nu le mai văzusem niciodată. În clipa următoare, pe masă au mai apărut, în afara amintitei fețe, două șervețele la fel de frumoase și, tocmai atunci când mi s-a părut că minunatul biftec din tigaie căpătase mirosul cel mai potrivit spre a fi degustat, Virginia mă trimise să hrănesc ”bietul animal flămând”. 

Când m-am întors, mâncarea era pe masă. Și mai erau pe ea niște pahare nou-nouțe.
- Berea e a dumitale.
Nimic nu-i scăpase.
Good Heaven ! Ăsta zic și eu biftec. Așa cum îmi place mie. Și sunt sigur că pe fața mea se citea mulțumirea. Mi-a zâmbit și mi-a umplut din nou paharul cu bere.
- Mă bucur că-ți place, mi-a spus, cu acel surâs gingaș care, la ea, mi s-a părut întotdeauna un pic suspect. 

Când a vrut să pună de cafea, m-am împotrivit. Cafeaua, i-am spus, e o chestiune care-l privește exclusiv pe bărbat. La mine, cafeaua se bea, din principiu, afară, în fața cabanei. Valea ce se deschide la picioarele noastre prinde acum culoarea purpurei, aerul amuțește și până și freamătul foșnitor al copacilor încetează cu desăvârșire. Așadar, poate să meargă să se așeze afară, iar cafeaua o voi aduce acolo eu.

*

Poate o să spuneți: ”Ei, ce mare brânză de cină a fost ?!”  A fost. Un biftec și o bere gustate cu omul iubit, sunt cu mult mai bune și prețuiesc mult mai mult decât o masă sofisticată, luată cu te miri cine...

Sursa foto