Gastronomia a murit ! Trăiască gastronomia !

Bucătărie literară

Urmare la Ospețele antichității (3)

Nunta din Cana, de Paolo Veronese, 1563

Despre efectele năvălirii hoardelor barbare, moartea gastronomiei și renașterea ei, în selecția de texte din ”Marele Dicționar de Artă Culinară”, de Alexandre Dumas-tatăl. 

Luxul a mers crescând până la sfârșitul secolului al IV-lea. În acel moment s-a auzit un zgomot puternic din adâncul unor locuri necunoscute.
În nord, în est, în sud, cu mare zarvă, se ridică hoarde de barbari fără număr care se rostogolesc peste lume. Unii pe jos, alții pe cai, ceilalți pe cămile, ori în care trase de cerbi. Fluviile îi cărau pe scuturile lor, marea îi aducea în corăbii. Alungau în fața lor popoarele cu fierul spadelor, așa cum ciobanii își mână turma cu bâta. Răsturnau nație după nație, ca și cum glasul lui Dumnezeu ar fi spus:”Voi amesteca popoarele lumii așa cum uraganul amestecă nisipul.” Erau meseni necunoscuți și nesătui, care veneau să se așeze la marile ospețe la care romanii devorau lumea.

Întâi Alaric, în fruntea goților. Urmează Genseric, în fruntea vandalilor. Vine apoi Attila, cu hunii săi. Ei disprețuiesc vasele de aur și de argint ale Greciei și mănâncă în farfurii de lemn carne sângerândă.
Apoi, când vântul a dus praful pe care îl ridicase marșul atâtor armate, când fumul atâtor orașe incendiate s-a ridicat la ceruri, când aburii care se ridicaseră de pe atâtea câmpuri de bătălie au recăzut pe pământ sub formă de rouă fertilă, când ochiul, în sfârșit, a putut să distingă ceva în mijlocul acestui imens haos, el a zărit popoare tinere și primenite ce se înghesuiau în jurul câtorva bătrâni care țineau într-o mână Evanghelia și în cealaltă Crucea.
Parfumul festinurilor lui Trimalchion, Luculus, Domițian, Heliogabal, s-a pierdut în întregime. Incursiunile națiilor sălbatice au aruncat asupra civilizației antice o noapte adâncă.
Din fericire, frânturi din marea rețetă generală se răspândiseră prin lume. Genova, Veneția, Florența, Milano, Parisul, care au  moștenit nobile pasiuni pentru artele de toate felurile, devin orașe opulente și reînvie gastronomia. Roma, privilegiată între toate orașele, a avut două civilizații, amândouă strălucite: civilizația războinică și civilizația creștină. După luxul generalilor și împăraților, a urmat cel al cardinalilor și al papilor.  Atâta doar, că bucătăria, devenită creștină din păgână, a suferit împărțirea în ”de dulce” și ”de post”. Italia își recâștigă bogățiile de altădată, iar civilizația sa nu mai poate fi reținută și se revarsă asupra Franței.
Mesele luxoase, pe care le găsim în tablourile lui Paul Veronese, în special în cel numit ”Nunta din Cana”, vor trece în Franța cu Catherina de Medicis și se vor îmbogăți sub domniile lui Francois II, Charles IX și Henri III.

Fețele de masă, deja folosite pe timpul lui August, în secolul I. d.Cr., dispăruseră și nu-și vor mai arăta chipul alb pe mese decât prin secolul XIII, și numai la regi și la prinți. Și mai târziu s-au folosit șervetele. Celții își ștergeau degetele la masă pe snopul de fân care le servea drept scaun. Spartanii puneau alături de fiecare mesean o bucată de miez de pâine destinată aceleiași întrebuințări. În Franța, înainte de primele șervete din pânză, care au fost făcute la Reims, degetele se ștergeau cu bucăți de stofă care nu erau nici noi, nici proaspăt spălate...
Lingura și furculita au fost aproape interzise în Franța până în secolul al XVI-lea. Folosirea lor a devenit ceva obișnuit abia în secolul al XVIII-lea. Cuțitul a apărut cu mult înaintea furculiței, din necesitatea de a se tăia carnea, căci nu se putea rupe cu degetele.
Cât privește paharele, ele erau cunoscute romanilor, care le foloseau în mod obișnuit, așa cum se poate vedea la Pompei. După năvălirea barbarilor, ele nu mai sunt cunoscute decât din povestiri.
Prin secolul al X-lea sau al XI-lea înainte de Cristos, mai mulți negustori de silitră  traversau Fenicia. Voind să-și pregătească masa pe malul fluviului Bellus, au făcut vatra focului din bulgări de silitră, căci nu au găsit pietre. Silitra a luat foc și s-a topit împreună cu nisipul, formând niște râuri mici dintr-un lichid transparent. Răcindu-se câțiva pași mai departe, au arătat modul de fabricare a sticlei.
Cu patru secole înainte de Cristos, vinul se păstra în amfore de pământ ars sau în burdufuri din piele. În Franța, sticlele nu au apărut înainte de secolul al XIV-lea.

Urmează Bucătăria franceză, scurt istoric (1)

 Sursa foto