Supeul, cina de după spectacol (5)

Bucătărie literară

Urmare la Supeul... (4)

Ludovic al XVIII-lea,
de Robert Lefèvre, 1822

Evocări, amintiri, anecdote – toate folosite cu măiestrie de Alexandre Dumas-tatăl pentru a reînvia lumea artei culinare și a gurmanzilor, în lunga epistolă pe care i-a adresat-o lui Jules Janin.

Unul dintre personajele cele mai rafinate ale gastronomiei din perioada imperială a fost domnul marchiz de Cussy. El credea în durabilitatea imperiului napoleonian.
Când idolul său a fost răsturnat, el a fost însărcinat să o conducă pe Marie-Louise la Viena.
Aici, însă, el și-a dat seama că ea  nu-l mai iubea pe Napoleon și părea chiar mulțumită de modul în care se răsturnase situația. Atunci a cerut permisiunea să se întoarcă la Paris. S-a întors în aceeași zi cu Napoleon, dar această ultimă domnie nu a durat decât trei luni. 

Deși dl. de Cussy era total compromis, dl. de Lauriston încearcă să obțină pentru el o funcție minoră de la Ludovic al XVIII-lea. Regele, știind că de Cussy fusese prefectul palatului în timpul imperiului, îl refuză inițial pe dl. de Lauriston. În momentul în care află că de Cussy a fost cel care, pentru prima oară, ”a găsit” amestecul de căpșuni, smântână și vin de Champagne, el scrise cu regeasca-i mână: Aprobat. 

Gastronomia era atât de bolnavă în acea perioadă, încât regele gastronom reîntors pe tron avea multe de făcut pentru ea. Diferența dintre mesele lui și cele ale predecesorului său este ilustrată de meniurile lor: pentru Napoleon șase feluri de mâncare erau suficiente, în timp ce în meniul primului dineu dat în cinstea revenirii lui Ludovic al XVIII-lea erau peste o sută de preparate, din carne, pește, legume, fructe, brânzeturi, dulciuri. 

La dineurile sale, Ludovic al XVIII-lea epuiza misterele luxului îndelung căutat. Cotletele nu se frigeau simplu pe grătar, ci între alte două cotlete. Meseanul deschidea el însuși acest recipient insolit, de unde se răspândeau atât sucul cât și parfumul cel mai delicat. Graurii erau preparați în interiorul prepelițelor tapetate cu trufe, astfel că Majestatea Sa ezita uneori câteva minute între delicata pasăre și parfumata legumă. 

Regele Ludovic al XVIII-lea nu își făcea iluzii, privea cu durere cum arta culinară se pierde. Într-o zi îi spuse doctorului Corvisart că gastronomia dispare și, împreună cu ea, resturile vechii civilizații. Odinioară, Franța era plină de gastronomi fiindcă existau peste tot corporații. Membrii lor au dispărut ori au plecat. Acum, întregul corp de gastronomi s-a redus la corpul medicilor. 

Ludovic al XVIII-lea îl disprețuia puternic pe fratele său, Ludovic al XVI-lea, mare mâncău care, înfulecând, îndeplinea nu un act rațional și intelectual, ci unul animal. Când Ludovic al XVI-lea simțea foamea, el trebuia să mănânce imediat. În ziua de 10 august, când a mers să ceară azil Convenției, abia s-a așezat că l-a apucat foamea și a cerut imediat de mâncare. Regina l-a rugat insistent să nu dea un asemenea spectacol de nepăsare și lăcomie, dar nu a fost posibil să-l convingă. I s-a adus un pui fript din care a început să înfulece imediat, fără să pară neliniștit de discuția de o importanță vitală, al cărei subiect era. Masa a durat până când nu a mai rămas nicio fărâmiță de pui sau de pâine. Cele mai multe solicitări și reclamații ale lui Ludovic al XVI-lea și ale suitei sale, în timp ce s-au aflat în închisoarea Temple, au privit modul în care li se redusese cantitatea de mâncare. 

Un om de spirit, medic homeopat, îmi spunea într-o zi că putem regăsi în schimbările din alimentație diferite faze ale medicinei. 

Astfel, sub Ludovic al XIV-lea, epocă în care francezii se hrăneau cu lucruri grele, grase, când cafeaua nu intrase în obișnuință, când ceaiul nu era la modă, când ciocolata abia apăruse, oamenii se îngrășau și orice boală, spuneau doctorii, venea de la umori. Atunci apare medicina domnului Fagon: purgația. Ludovic al XIV-lea făcea clismă de două ori pe lună, ceea ce îi ușura în același timp stomacul și capul și îi dădea bună dispoziție. Din acest motiv, pe 15 și 30 ale lunii, la ieșirea din toaletă, era așteptat de toți cei care doreau să-I ceară ceva. Acest gen de medicină a durat aproape o sută de ani. 

A apărut, mai târziu, Napoleon. La căderea lui, cincizeci de mii de ofițeri  se răspândesc în Franța, cu sângele arzând de ură, de cafeaua, coniacul și punch-ul pe care le consumau în permanență și plănuind să răstoarne regimul. În acel moment se afirmă Broussais, care spune: totul este în sânge, să luăm sânge. 

După 1830 apar adepții Bursei, cei care în locul teribilelor transe de conspirație trăiesc neliniștile creșterilor și scăderilor bursiere, aducându-și tremurul nervos și acasă, la masă, transmițându-l și familiilor lor. Este momentul în care apare medicul homeopat german Hahnemann și afirmă: totul este în nervi, să-i calmăm.

Urmează Supeul... (6)

Sursa foto